Regatul Român se prezintă în jurul anului 1900 ca o fericită excepție în Balcani, unde dinastiile autohtone (cazul Serbiei) sau germane (cazul Bulgariei și al Greciei) sunt zguduite sau eliminate datorită unor conflicte externe și unor tulburări interne.
Principatul, aflat sub protecția Marilor Puteri în 1858, și-a câștigat independența față de Turcia grație armatei sale reorganizate și echipate prin îngrijirea directă a suveranului, s-a mărit prin alipirea Dobrogei în 1878 și s-a proclamat regat în 1881. Doi ani mai târziu, Regele Carol adera în secret la Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia) – un act justificat de teama față de expansionismul rusesc, plasând România într-o poziție favorabilă și prestigioasă pe plan extern.
Această revoluție politică și de civilizație constituia adevărata mândrie a românilor de la 1900: transformarea țării dintr-un umil vasal al Turciei și client al Rusiei într-un stat independent și respectat, care se moderniza rapid. «Renașterea națională» fusese inaugurată de Revoluția lui Tudor Vladimirescu în 1821 și revoluțiile de la 1848, completată de Unirea principatelor la 1859 și proclamarea statului român (1862), încununată de independența câștigată pe câmpurile de luptă la 1877 și de proclamarea regatului la 1881. Drumul parcurs în doar trei generații era important și justifica sentimentul de autosatisfacție al clasei politice românești: organizarea statului de drept pe baza Constituției de la 1866, separarea puterilor în stat, crearea principalelor instituții ale unui stat modern, a sistemului de învățământ, bancar și financiar (Banca Națională a României este întemeiată la 1880), etc.
